Dovada irefutabilă la români

Pe vremea când eram tânăr jandarm, încercând să fac lucrurile pentru care eram plătit de comunitate (şi între noi fie vorba îmi luam multe şuturi în cap pe dreptatea mea), era greu cu maşinile de serviciu; aveam câteva da’ de obicei nu era  motorină.

Când era motorină nu era foaie de parcurs. Când erau foaie de parcurs şi motorină, erau depăşiţi kilometri/lună pe care avea voie să-i facă o maşină de serviciu. Iar atunci când toate condiţiile erau îndeplinite, de multe ori maşina, care era o rablă preistorică obosită, nu pornea. Defel.

Nu de puţine ori le era dat oamenilor să vadă pe bulevardul micului oraş de provincie doi jandarmi: unu’ împingând breaku’ albastru şi ruginit, iar celălalt stând la volan şi încercând să-l pornească. Erau cazuri în care în maşină mai era şi câte un suspect încătuşat care se crăcăna de râs…

Aşa că de multe ori, chiar dacă aveam posibilitatea să plecăm cu maşina de la secţie, o luam la picior pe considerentu’ că mai bine mergi pe jos singur decât să mergi pe jos împingând o rablă. Şi de câteva ori am asistat la o fază aproape trasă la indigo.

Când luam câte un dude certat bine cu legea (adică îl luam deja a ţşpea oară), venea cuminţel cu noi fără prea mult trilulilu. Cum secţia de jandarmi era strategic poziţionată lângă o piaţă, pe timpul zilei era un furnicar de oameni prin zonă. Ei, cum ajungeam în furnicaru’ ăla de oameni, dude ăla, fără să-l atingă cineva, cădea ca secerat şi începeau văicărelile; cu voce tare, de primadonă, să fie sigur că aude toată lumea.

Văicărelile variau în funcţie de dude şi situaţie: de la boli descoperite subit, leşinuri, epilepsie etc până la săriţi lume că mă omoară jandarmii. Dacă puneam mâna pe el să-l ridic, era ca şi cum ar fi fost în flăcări şi eu turnam benzină.

Nu de puţine ori se găseau ‘oameni de bine’ care să sară cu gura pe noi ba să nu-l mai batem pe bietul om, ba să chemăm salvarea pentru săracu’ om care cu doar câteva minute înainte părea foarte sănătos spărgând capete prin diferite locaţii. Aproape de fiecare dată funcţiona tehnica văicăreala.

Nu conta că noi eram doi (sau mai mulţi) oameni investiţi cu exerciţiul autorităţilor publice care încercam să-i protejăm pe ei; în ochii lor eram nişte animale fără suflet care abuzam un biet infractor/contravenient. Şi nu de puţine ori am fost nevoiţi să ne plimbăm la spital pierzând timp pentru ca doctorii să ne confirme că dude n-are nici pe dracu’ sau să ne luptăm cu nişte ‘oameni de bine’ băgători în seamă care îi luau apărarea individului, să-l putem duce la secţie.

Evenimentele de zilele trecute mi-au adus aminte de fazele astea şi mi-au confirmat încă o dată că, pentru români, dovada preferată, supremă şi irefutabilă e văicăreala. Cel care se văicăreşte şi face circ are dreptate, cel care încearcă să fie decent şi să argumenteze e un nesimţit mincinos.

Trist.

Foto: citynews.ro

Author: Florin RUSANU

Responsabil cu împins aeru' pe talentirosit.ro şi heităr profesionist. Genul care nu se ferește de cuvinte și te evacuează de urgență din balonu' tău de săpun.

3 thoughts on “Dovada irefutabilă la români”

  1. @vdp am mai comentat pe tema asta: dacă erai în locu’ lor şi într-o zonă în care au avut loc violenţe găseşti nişte duzi (cu urme de violenţă – căutau o salvare, da?) care susţin ei că-s de la un site de cultură de care n-a auzit nimeni, ce făceai? În afară de exprimarea de lemn, chiar n-am văzut nici o problemă.

  2. Citind materialul asta mi-am amintit de-o poveste a fratilor Grimm (‘Imparatul Cioc de Sturz’). Si zau c-as vrea sa apara un cersetor-print ca cel din poveste, dar unul asa de talie nationala, care sa lecuiasca trufia si vaicareala asta irefutabila(si romaneasca pe deasupra).

Scrie un comentariu: