Plecând între gânduri: imaginea unui nou drum

Tic-tac. S-a transformat cântarul în ceas. Greutatea atârnă în timp, în cele două alei care se aleg în viitor şi mă întreb pe care să o aleg. Mai aleargă tristă câte o melodie pe lângă mine, se uită întrebător şi trece mai departe, parcă însuflându-mi îndoială. Mai ploua un pic, mai trece o oră.

În ultimul timp ziua nu mai e zi şi noaptea nu mai e noapte. Nu mi s-a întâmplat prea des să nu pot dormi. Poate doar la mare, când mă culcam la 6 dimineaţa. Dar acum nici somnul nu mai are culoare şi visele aduc numai competiţii în care trebuie să ajung la un finish. Culmea e că nu mă pot opri din alergat. Şi eu urăsc să alerg. Nici nu ştiu de ce scriu aici. Probabil te întrebi de ce citeşti asta? Poate pentru că e un model de îndoială? Sau un model de nechibzuinţă? Poate mai bine un alt roman pe cale să se scrie. Mi-aş dori să scriu un roman despre toate cele ce mi se întâmplă şi apoi să mor. Mi-s paşii grei şi trişti. Mi-s ochii ascunşi şi tăcerea prea tăcută. Printre tehnica memoriei involuntare, Mircea cel Bătrân şi capitala Albaniei mi-aş dori încă o zi de acum patru ani ori poate îmi doresc o zi de peste două luni.

Te-ai gândit vreodată la cum ar fi să te rupi de tot de ceea ce ai acum? Să nu mai ai nimic şi să o iei de la capăt, cu forţele tale proprii, fără cei pe care i-ai văzut zilnic o viaţă întreagă? Cum ar fi să alegi calea unui drum nou, care îţi poate aduce şi fericire, dar şi tristeţe în acelaşi timp?

Cum ar fi să nu mai fii tu?

Sau să fii un tu la care ai visat mereu, dar pe care nu credeai că îl vei atinge?

lidia.rusu