Roman Irosit: Împuternicirea. Partea a III-a

E timpul ca eu să mor să nu mă mai întorc. Şi totuşi unde să mă duc? Unde naiba mă pot duce când totul se dărâmă în jurul meu, iar moartea nu mai este o soluţie? Mă îndrept cu paşi repezi spre biserica de la capătul şoselei. Sunt oameni care stau întinşi pe jos la intrare. Parcă cerşesc. Unul dintre ei ridică privirea. Se uită la mine de parcă am încălcat toate legile universului. Are lacrimi în ochi. Îmi vine să-l scuip direct între ochi. Are o faţă umilă, ipocrită. Ce aşteaptă? Ca eu sa stau în genunchi să mă închin ca el la un zeu pe care ei l-au distrus? O voce în spate: “Lasă-l să se ducă, e de-al lor…”. Hainele de pe mine sunt rupte, murdare şi miros a orice mai puţin decât decent, iar ei îmi zic că sunt de-al lor.

Toate privirile sunt îndreptate acum spre mine. Se miră de felul în care mă îndrept spre intrarea în biserică. Mă întorc încă o dată să-i privesc. Sunt mulţi. Ce aşteaptă? Salvare? Văd oameni maturi, văd copii obligaţi să stea şi să-şi aştepte rândul. Văd o mamă care îşi bate fata pentru ca îndrăznit să-şi îndrepte privirea spre mine. Văd ura şi dispreţul lor pentru mine, şi totuşi nu m-au mai văzut niciodată. Intru în biserică.

Înăuntru sunt mai mulţi îngenunchiaţi. Între ei şi altar e o distanţă considerabilă. Ca şi cum au o limită. Mă rezem de un perete, în spate şi aştept. Aştept să văd ce aşteaptă şi ei, ce vor. De când am intrat niciunul dintre ei nu a ridicat ochii din pământ. In faţă, undeva langă peretele lateral, foarte aproape de altar este un preot care are în mână un telefon. Nu ştiu ce face cu el, dar îi acordă o atenţie deosebită. Cred că nici nu a observat mulţimea din curte sau cea dinăuntru. Nu-i pasă. Îmi ridic spatele de pe peretele rece şi umed, şi mă îndrept uşor către el. Stau în faţa lui. Îşi ridică bărbie din piept, se uită la mine şi-mi face semn să mă întorc de unde am venit. Întorc privirea către ceilalţi care stau nemişcaţi, apoi mă uit iar spre el. Îngenunchez. Îşi lasă mâna uşor în jos şi îmi face semn ca şi cum ar fi trebuit să îi ofer ceva, apoi işi îndreapta privirea către o cutie pe care scrie: “Plătiţi în slujba Sf. Biserici”. Bag mâna în buzunar şi descopăr cuţitul.

Cu cât băgam mâna mai adânc în buzunar cu atât zâmbetul lui era mai mare.Întinde mâna spre mine. Mă întorc cu privirea către altar, iar el dă să mă apuce de braţ. Îl ignor şi îmi fac cruce. Îi iau mâna ca şi cum aş încerca să o sărut, şi îi înfing cuţitul palmă. Ţipă şi îşi admiră neputincios sângele ce i se prelinge pe cutia lui preţioasa. “În slujba bisericii, părinte”.