Şifonarea democraţiei şi tăierea crengii de subpicioareleeconomieiII

Mai departe în frumoasa poveste de dragoste dintre democraţie şi capitalism, fac o mică paranteză să vorbesc despre mult discutata decizie a Curţii Constituţionale de ieri, care a trecut prin presă ca un act de înfăptuire a dreptăţii. Mie mi s’a părut în primu’ rând o chestiune strict politică, întrucât fiecare judecător a votat conform culorii polititce, până şi acest stimabil Puskas, care a votat din câte mi s’a părut strict pe ideologia partidului care l’a propus. Asta pe lângă faptul că judecătorii CCR sunt aleşi strict pe criterii politice. În al doilea rând a fost un vot subiectiv întrucât principala lor grijă a fost să îşi aştearnă bine, ca să le fie cald pe când or ieşi la pensie, marea lor nemulţumire fiind legată de umblarea la pensiile speciale ale magistraţilor… Aşa că m’am convins de dreptatea înfăptuită şi de CCR.

Spuneam că vom vorbi în continuare despre economia capitalistă. În trecut oamenii făceau negoţ cu mărfuri la piaţă, adică schimbau mărfuri între ei în funcţie de valoarea muncii prestate pentru fiecare produs în parte. Primii bani care au apărut reprezentau contravaloarea lor în aur sau alte metale preţioase şi semipreţioase, adică erau un garant că atunci când vei avea nevoie de un produs, vei putea valorifica banii la valoarea lor reală în schimbul acelui produs.

De asemenea la începututrile economiei moderne un stat producea atâţia bai câţi putea garanta cu tezaurul naţional. Adică nu putea să fabrice bani care nu aveau acoperire în tezaur. Era cam aceeaşi situaţie ca şi cu vechile monede care reprezentau valoarea lor nominală prin cantitatea şi materialul din care erau confecţionate, doar că aici garanţia banilor era pusă undeva la scuteală, iar hârtia sau bucata de fier respectivă reprezenta doar garanţia statului că acea valoare există undeva şi poate fi obţinută oricând pe piaţă.

În capitalism principala instituţie care centrează şi sare la cap în acelaşi timp e banca centrală, respectiv la noi în ţară BNR. Principalele activităţi ale acestei instituţii sunt de a produce banii necesari pieţei, de a controla rata de inflaţie şi de a monitoriza băncile comerciale. Presupunând că nu ar exista nici un leu în România, guvernul ar cere BNR’ului să fabrice 1 milion de lei. În schimbul lor, guvernul dă nişte titluri de garanţie prin care declară practic că acei bani au valoare şi acoperire în bunuri şi servicii pe piaţă. Practic banii sunt un fel de promisiune că atunci când ai nevoie de un produs sau serviciu îl poţi obţine în schimbul lor. E ca o promisiune că dacă tu ai luat de la mine un ou şi mi l’ai plătit, la fel şi eu când voi avea nevoie de o pâine de la tine o voi primi. De aceea statele puternice care prin banii lor garantează mai multe servicii şi produse, şi mai calitative, au o monedă puternică, iar statele care garantează mai puţin prin banii lor au monede care se devalorizează constant. Dezbrăcaţi de această promisiune, banii sunt doar nişte hârtii şi bucăţi de fier care ar valora exact cât o hârtie igienică, respectiv o bucată de fier. Dar să ne amintim că la început banii au fost creaţi din nimic, şi nu au avut valoare.

Mai departe, milionu’ respectiv este pus în circulaţie prin instituţii fiscale şi bancare contra unei dobânzi. Presupunând că într’o zi BNR’ul ar vrea să’şi adune milionu’, evident plus dobânda aferentă, nu ar putea, pentru că în circulaţie nu există decât milionu’ respectiv. Evident, ar fi nevoie de alţi bani, pe care cine credeţi că îi face? Evident, tot BNR’u', dimpreună cu guvernul. Acum, într’o economie puternică parte din noii bani scoşi pe piaţă au acoperire în produse şi servicii apărute prin creşterea economică (dar şi aici e de discutat, având în vedere că o creştere economică presupune alţi bani făcuţi din nimic pentru rulaj, alte datorii, alte dobânzi, care la rândul lor produc nevoia de alţi bani, ş.a.m.d.), restul ducându’se în inflaţie, ceea ce înseamnă că se devalorizează moneda în raport cu valoarea produselor şi serviciilor. Este evident, dacă gândim logic că banii care nu au acoperire prin creştere economică, adunaţi cu cei care erau în circulaţie sunt destinaţi pentru cumpărarea aceleiaşi cantităţi de produse şi servicii. Din aceste motive nici o ţară capitalistă nu va avea niciodată inflaţie zero. Chiar dacă e de 0,001%, ea există, tocmai din motivul că banii sunt creaţi din nimic prin îndatorare. În plus, dacă absolut toată lumea şi’ar plăti datoriile faţă de toată lumea nu ar mai fi bani, pentru că toţi banii aflaţi în circulaţie sunt datoria cuiva faţă de altcineva. Astfel băncile ne dau bani care nu au valoare, şi noi, prin munca noastră dăm valoare banilor pe care suntem nevoiţi să’i returnăm băncilor, cu dobândă. Nu ştiu dacă e mit sau realitate, da’ cică prin anii ’60 un american ar fi câştigat un proces intentat băncii care îi acordese un credit ipotecar şi îi luase casa pe motiv că în contract scriseseră că ambele părţi se angajeată în contract cu o anumită valoare, iar el a motivat că banca îi dăduse nişte bani care nu aveau valoare când i’a primit, conform procedurii fiscale.

În final, trăgând linie şi calculând cine are de câştigat, în primul rând băncile comerciale cu capital străin. Au venit cu o monedă puternică, au cumpărat lei făcuţi din neant, au împărţit credite pe care primesc dobânzi; când au cumul de capital depun banii la BNR, care conform statutului şi procedurii fiscale îi primeşte în schimbul unor obligaţiuni, un fel de promisiune că la cererea băncii comerciale va returna banii plus dobânda. Speculează momente când leul este puternic, retrag sumele şi le schimbă în valute stabile, iar când leul pică, revin şi cu aceeaşi sumă în valută cumpără mai mulţi lei, pentru mai multe credite, mai multe dobânzi, etc. Prin aceste mecanisme care par complicate, dar având în vedere că mare parte a lor se produc virtual în zilele noastre, sunt simple formalităţi statul nostru a avut nevoie de un împrumut de la FMI pentru a susţine moneda naţională, a cărei valoare faţă de piaţa internă de producţie încă e supraevaluată.

Ţin minte că prin 2007, când euro era cotat la 2,9-3 lei, au apărut nişte pulametici de analişti economici care au trâmbiţat că leul este supraevaluat pentru puterea economiei naţionale, şi că umflarea leului e un tertip al BNR pentru susţinerea leului, având în vedere că urmau ani electorali, etc. De asemenea au spus că valoarea reală a leului este undeva la 0,20 €, şi că mai devreme sau mai târziu oalele se vor sparge în capul populaţiei care ‘pariază pe leu’ la îndemnul guvernatorului BNR. Bineînţeles că a apărut Mugurel cu ceata lui, care au infirmat şi au spus că toate declaraţiile de acest gen sunt baliverne şi au menirea de a semăna neîncredere în rândul populaţiei, că de fapt leul e acolo unde trebuie pentru că economia noastră e precum Făt-frumos din Tei, şi creşte într’un an cât alte economii în şapte, etc. La fel cum a fost şi cu criza economică, spusele analiştilor s’au adeverit, şi asta au simţit’o cel mai bine cei care au luat credite în euro, când era în cădere liberă faţă de leu. De asemenea vedem zilnic cum euro se apropie de cota de cinci lei încet, dar sigur, exact cum trâmbiţau acei pulametici care au fost huliţi acu’ trei-patru ani. Nu mai ştiu în ce sondaj de opinie apăruse Mugurel printre cele mai de încredere personalităţi contemporane. Aşadar, nu pot decât să mă gândesc că trăim într’o ţară de amnezici. Păi bă animalelor el e cel care v’a spus să pariaţi pe leu şi v’aţi luat’o, şi tot el e cel care a guvernat BNR şi a ajuns să aibă nevoie de împrumut FMI pentru a acoperi parte din daunele produse prin umflarea leului înainte de anii electorali când trebuia reales Băsexu. Ăsta vi se pare vouă persoană de încredere?

Astfel deducem că suntem un fel de sclavi ai băncilor, iar prin acestea, ai celor care au capital disponibil imens. Deşi nu pare, în mijlocul democraţiei este o epocă a sclavagismului îmbrăcată frumos. Nu ştiu câţi dintre voi frecventaţi pe la ţară şi vedeţi cum trăieşte un om care îşi cultivă doar produsele de care are nevoie, şi care nu stă în bani sau alte chestii din partea statului. Acela este cel mai liber om din democraţie. Poate că ni se pare că trăieşte prost, că nu are duş, cuptor cu microdeunde, colţar de piele, internet sau BMW, dar el munceşte doar pentru el, şi pentru cât are nevoie. Nu este pe deplin liber pentru că este obligat să plătească taxe şi impozite, ca şi cum statul ar face ceva bun pentru el.

–Va URMA–

(în partea a treia despre imperiile moderne)

Florin RUSANU

Responsabil cu împins aeru' pe talentirosit.ro, responsabil cu scărpinatu' pe burtă la irosit.ro, heităr profesionist.

urmăreşte-mă pe: