Zbor in cenusiu-momente din jurnal

Intr-un caiet prafuit de pe ultimul raft al bibliotecii lui era scris…« Brusc am simtit o dorinta sa-i fur ideile sau cel putin sa spun cuiva ca semanau teribil de mult cu ale mele. Trairile pe deplin, cu descrieri pana si ale peretilor, cu sentimente incercate si relatari fara nici o ordine. Si parca ceva in mine striga cu vehementa ca totul de acolo e doar o bucatica rupta din mine. Mi se intamplase si alta data, dar nu era asa evident, de fulgerator si puternic. Acum era ceva diferit. Era o viata pe care o aveam eu sau pe care o doream. In momentul acela nu mai vedeam diferenta. Si trairile ei erau ale mele. Regretam insa plimbarea in miezul noptii pe care eu n-o facusem si de care ea se bucurase pe deplin. Vazusem insa cum lipsita de griji sau emotii prostesti ea adormise instantaneu. Am mai ramas un pic, ea a ramas mai mult. Fila cu fila am regasit in mine momentele de atunci pe care deseori ma convingeam ca le-am uitat, pentru ca mai tarziu sa revina mai intens, mai prezent, mai acum …decat alte dati. Ma regaseam pe mine in ea si imi regaseam sentimentele in sentimentele ei. Si sunt sigur ca dupa atata timp, revederea i-ar spulbera magia pe care creativitatea mea i-a conturat-o in toate luminile posibile. Ma plimb singur prin gandurile mele, multumindu-i mereu ei ca mi-a oferit, fara sa stie..libertatea de a simti. Un impuls prostesc, adolescentin, o impingere catre un jurnal ravasit si ratacit. Nici nu mai stiu cand am cautat pixul si am inceput sa scriu despre noi doi..sau poate ca noi doi suntem patru..ori poate ca suntem nimic. Eu, caci sunt gandurile mele, ea ca e dedublarea mea in absolut si cei doi care se definesc prin diferenta maturitatii. Mai facusem asta si alta data: mai scrisesem despre si pentru ea, dar niciodata mai mult decat cateva fraze. De ce as fi risipit hartia pentru cineva care nu mai exista fizic? Dar cumva, mereu…ma intorceam la ea in gand, timid, rosind, desi eram singur in camera. M-as apuca de un jurnal, dar stiu ca n-o sa-l termin niciodata. Mai bine las pe altii sa scrie romane. Am sa ma limitez momentan la prezentul meu, absurd de trairi si vehement hotarat sa ma las purtat de secunda lui ieri. »

lidia.rusu