Zbor in cenusiu-Partea a III-a

Plecau orele de nici el nu reusea sa le prinda rostul. A decis sa mearga la prezentarea de carte, desi habar nu avea ce presupunea o astfel de intrunire. Auzise, intr-adevar, zvonuri : autorul, un maldar de carti, discurs lacrimogen si apoi autografe sadice. Cauta parca sa rada de ceva si nu era nimic mai usor decat sa ia parte la ceva ce nu-i prezenta interes. S-a schimbat radical in cateva ore, devenind frivol, misogin si machiavelic. A ajuns in sala prezentarii si a fost uimit sa vada cata lume se foia acolo: glasuri multe, amestecate, sugerand o simfonie a vietii. S-a asezat pe un scaun liber intr-o margine de rand, ignorand foaia pe care era scris, parca desenat, cuvantul « Ocupat ». Dar avea mereu, sau cel putin mereu in zilele lui proaste obiceiul sa ignore detalii care pentru el nu contau. Asa ca a ramas privind cu interes la ce se petrecea acolo. La un moment dat cineva a inceput sa vorbeasca. Se voia a fi o prezentare filosofica, dar lui i se parea a fi doar o insiruire de evenimente stupide si fara noima. Se citea pe chipul lui un dezgust care dezaproba tot ce se intampla in jurul lui. A retinut doar titlul cartii : « Visul unei morti idilice ». Atunci s-a intrebat : De ce sa scrii despre moarte cand esti inca viu ? Iti pierzi viata planuind si uiti sa mai traiesti. E-o prostie. Oricum se vedea diferit de tot ce era acolo. Stia ca nimeni nu putea sa scrie un roman mai interesant despre viata decat el. Se uita atent intre cei prezenti si deodata a remarcat-o. Era o fata scunda, cu parul de o culoare nedefinita si mainile groase si scurte. Avea un zambet fad, fals parca, iar ochii ei sclipeau rautacios cand a intalnit privirea lui Sdi. Parca sorbea din priviri o iubire interzisa si un trecut obscur. Sdi s-a multumit sa ii raspunda cu un zambet sec si a intors capul, parca nemultumit si brusc interesat de prezentare. Au trecut astfel inca treizeci de minute, timp in care domnisoara Patri se intorcea cu interes catre el. La sfarsit, Sdi s-a ridicat repede, dorind sa scape de momentul monoton de plictis din imbulzeala pentru autografe. Dar domnisoara Patri l-a prins de mana si i-a zambit intr-un mod malefic dulce. L-a intrebat repede, de parca nu voia sa-l scape, in ce directie merge. Sdi i-a raspuns : « Spre casa ». Si-a luat haina gri si urata, pornind alaturi de el. De fapt Sdi voia sa mearga in parcul din centru pentru a se pierde in jocul de lumina iesit parca din apa. Dar au pornit alaturi. S-a starnit de nicaieri o furtuna fara de ploaie si vantul zbuciumat sufla fara stiinta, cantand nemultumirea venita de la EA. Imaginea lor, amandoi, nu incapea in Univers. Nu se putea picta un « ei doi » si parca natura toata se razvratea. Sdi a zambit gandind la ce-i spusese ea a lui : « Un vant bate dinspre mine inspre tine ». Domnisoara Patri se chinuia sa lege o discutie despre praful prezentarii de carte. Era ca si cum voia sa-l ademeneasca trist cu dulci si totodata amare cuvinte. Ce nu stia ea era ca sufletul lui era deja in grija altcuiva. S-a oprit deodata Sdi si i-a zis « Ce vrei sa stii, cand totul e zis deja ? Prezentarea de carte nu ma intereseaza si nu ma interesezi nici tu ». Ea a ramas blocata, de parca fulgerul ar fi lovit-o. L-a privit cu ura si l-ar fi pocnit, dar stia-macar atat-ca s-ar fi injosit. Clar si raspicat i-a explicat printr-o privire ca ii dorea numai « bine ». A plecat, iar pe strada se auzea ecoul tocurilor ei, prea inalte pentru o tinuta decenta si prea scunde pentru cat insemna ea. Sdi a ramas privind-o plecand. « Daca ar fi fost ea care trebuie, n-as vrea sa plece niciodata ». S-a intors si a pornit agale mai departe. A redevenit el, Sdi cel calm care citea in stele gandurile romantice, zambitoare ale ei. I-a sunat telefonul: era mesaj de la ea. « As vrea sa fiu mereu aici. Ce-ai zice ? ». S-a asezat pe o banca din fata unui bloc pe care nu-l mai vazuse. Realitatea o stia pe de rost. Ea a lui era cea care ii colora zilnic o boema si ametitoare lume, nerenuntand la vise, desi distanta ii era potrivnica. Cerul il privea. Parca alaturi de el aparuse ea si isi pusese capul pe umarul lui. Ce facem ? Zambim ? Ei doi pareau sa formeze intreg Universul. Sdi s-a uitat langa el. Ea nu era de fapt. S-a lasat liniste…tristetea aparea ca aburii ametitori de dupa o ploaie de vara. Era lumea lor. Luna, de data aceasta reala, zambea. Era singurul lor martor.
Urmatoarea zi se anunta zguduitoare. Avea test la mate si se intreba nervos daca nu putea sa dea un test la filosofie, in loc sa insire tot felul de formule stupid de teoretice pe o foaie la fel de enervant de alba ca si tavanul lui. Si-a luat rucsacul pe jumate gol si a plecat. A incuiat usa cu nerv si a coborat scarile grabit. S-a urcat intr-un autobuz prea plin de oameni preocupati de realitatea materiala pentru a vedea cat de dedalic zambea soarele. Era cu biletul in mana cand si-a dat seama ca trebuia sa coboare. A mai aruncat o privire fugara in autobuz si i s-a parut ca o vede. Era acelasi par, aceeasi statura. A coborat urmarind-o cu privirea. A mers dupa ea un timp, uitand de test. Si la un moment dat a prins-o de mana. Fata s-a intors speriata si el a ramas dezamagit. Nu era cine spera el sa fie. Se simtea ciudat. O speriase pe tanara care nu avea nici o asemanare cu ea a lui. Voia sa intre in pamant, mai mult pentru ca ii murise iluzia pe care a avut-o pret de cateva secunde, decat din cauza greselii. Si-a adus aminte de test si a pornit catre scoala. Intarziase. Profesorul s-a uitat pe sub ochelari la el si i-a zis taios : « Mai ai numai treizeci de minute ! ». S-a descurcat mai bine decat credea. A rezolat toate problemele…dar oare avea sa se descurce la fel de bine si la testul la care avea sa fie supus cateva ore mai tarziu… ?