Zbor în cenuşiu-partea a XIV-a

Nu m-am prezentat ? Scuze…eu sunt ochii lui albaştri. Ochii lui Sdi.
Am să-i relatez gândurile aici, ca nu cumva să le uit până găsesc jurnalul. Şi apropo de jurnal, l-am pierdut. Nu ştiu pe unde se ascunde năzdrăvanul, dar nu e.
Aşadar..Sdi zicea..
“Eu nu vreau nimic de Crăciun.” (A minţit, evident. Ştie să mintă, când vrea. Ştie şi să ademenească-asta se întâmplă mereu).
“Mie nu imi poate face nimeni vreo surpriză.” (S-a înşelat, dar nu o să recunoască asta niciodată. Din orgoliu.)
“Ei toţi mă plictisesc. Vorbesc numai prostii, numai despre ce fac ei la facultate. Am mâncat. Se uitau la mine de parcă nu exista magazinul la câţiva metri mai încolo. ” (Lui îi place să mănănânce. V-am spus că mănâncă de 5 ori pe zi ? Uneori poate şi de mai multe ori..dar nu-mi spune.)

Aş putea scrie o carte despre el. O carte care ar dura toată viaţa. Poate şi încă una după viaţa asta. Bineînţeles că iar am vrut să îmi amintesc replicile lui frumoase, pe care i le ador, atunci când le zice -rar, dar le zice- şi iarăşi cuvintele nu vor să mă asculte. Nu am transmis nimic. Bine că nu am scris în jurnal. Trebuia să rup foaia şi din jurnalul meu nu s-a rupt decât o singură foaie. Pe jumătate scrisă. Câte pagini crezi că îmi ia până am să reuşesc să îmi amintesc exact cuvintele lui ?

Şi dacă mai bine i-aş spune să le repete ? Ştiu că repetă întruna..a..da. “Să nu uiţi.”. Iar eu nu am cum să uit. De fiecare dată îmi tresare inima de fericire când el îmi zice cuvintele astea trei. Unii scriu cuvinte mari, cuvinte ce par să aibă o mare greutate metaforică, dar la urmă nu sunt decât fum şi vorbe. El zice doar atât : “Să nu uiţi.”. Atunci eu ştiu iarăşi că mă iubeşte. Eu fac parte din categoria celor care spun multe cuvinte, uneori fără rost, dar la urmă îmi apare o lacrimă în ochi şi mă opresc la un simplu “Te iubesc” înlăcrimat şi smiorcăit.

Când mă uit în urmă, mi se pare că nu noi am trăit ce am trăit. Acum eu iar delirez, iar el e pe undeva, reparând un calculator. Evident, mereu suntem în contratimp. Dacă nu ar fi aşa, probabil ne-am plictisi. Sau ne-am iubi în tăcere. Sau nu ştiu. Oricum. Ţip la el. El se enervează. Mai şi închide uneori telefonul în nas, că aşa îi place lui să rezolve unele lucruri : zicând că vorbim altă dată. Atunci când e foarte fericit, dacă te uiţi la el atent, ai să vezi cum are o sclipire în ochi-în mod inevitabil ai să vezi sclipirea, căci îl face să strălucească, la propriu şi la figurat şi cum mai vrei tu. Mai sunt momente când rămâne fără cuvinte. Dar rar. Sau când nu îl las să spună ceva. Ador să îl sărut când vrea să spună ceva. Îl sărut pe furiş. Şi ştiu eu că îi place.

Şi iarăşi m-am pierdut în cuvinte. Ce ţi-am zis ? Mereu îmi alunecă printre litere cuvintele şi simt că niciodată nu apuc să scriu chiar ce vreau. Mă duc să caut jurnalul. Poate o să iasă ceva mai bine când scriu acolo.

A…păcat că vine Crăciunul ..
o să fie un Crăciun fără el…

lidia.rusu