Anarhie locală sau lucruri pe care nu le înţeleg

Nu v-am povestit prea multe despre oraşul natal. Nici nu sunt prea multe de povestit, Lupeniul e un orăşel de provincie obişnuit, cu un bulevard şi vreo cinci străzi mai răsărite. Nici frumos, nici cel mai nasol din câte am văzut. Nu mai locuiesc acolo de vreo cinci ani jumate şi nu mă pot lăuda că îl vizitez prea des, din lipsă de timp.

Am totuşi să vă spun nişte poveşti care par de domeniul SF, da’ s-au întâmplat şi se întâmplă acolo. După marile restructurări prin ordonanţe de urgenţă de prin 97-98, întrega zonă a rămas într-o sărăcie lucie. Se vindeau apartamente pe o ladă de bere sau chiar gratis pentru că oamenii plecau şi vroiau să scape de impozite şi taxe.

Cum nimeni nu vroia să le cumpere (că locuri de muncă din pulă de cerb de aur), au rămas blocuri întregi abandonate. Altele au fost ocupate de şatre de ţigani homeleşi. În fine. Din lipsă de bani şi de locatari blocurile au început să se deterioreze.

Apa curentă

La ai mei în bloc mai rămăseseră cam 30 de familii (în 58 de apartamente). Încet da’ sigur s-a dus dracu’ sistemul de alimentare cu apă rece; fac o paranteză să vă spun că în blocu’ ăla nu a existat vreodată căldură sau apă caldă. Aşa că au început să crească facturile şi să scadă presiunea la robinet.

Oamenii au hotărât să-şi pună apometre; după ce au avut toţi oamenii apometre omologate (costa omologarea mai mult decât apometrul în sine), pentru că nu mai ieşeau profituri barosane la firmă, a început să se scumpească apa constant, până a ajuns oraşul cu cel mai scump metru cub de apă rece din ţară. În condiţiile în care apa vine direct din baraje, fără pompe&shit.

Şi pentru că apa era deja cea mai scumpă şi tot nu se adunau bani cumsecade de vacanţe pe tărâmuri însorite, RAAVJ a pus apometre generale la blocuri, de unde a împărţit pierderile la fiecare familie (practic s-a pişat pe apometrele omologate ale oamenilor). Au început să vină iar facturi barosane şi oamenii au rămas în urmă cu plăţile.

Drept urmare, pentru vreo trei-patru familii care n-au plătit facturile de apă, firma a oprit apa întregului bloc. Pur şi simplu. Apoi oamenii care au vrut apă au fost nevoiţi să-şi tragă ţevi direct de la apometru’ principal al blocului!? Deci practic şi-au construit propria minireţea de alimentare cu apă rece; iar acum scările blocului şi luminatoarele sunt pline cu ţevi din alea ieftine din pexal. Care la -28 de grade afară se ocupă cu îngheţatu’.

Acoperişurile blocurilor

Tot ai mei locuiesc la etaju’ 4. Smoala de pe acoperişuri, care era de pe vremea lu’ Pazvanti, a început să cedeze la un moment dat. Prima dată s-a făcut igrasie, apoi s-a umezit tavanu’, a început să picure şi picurii s-au transformat în ploaie, la propriu. Vecinii de la alte etaje erau ocupaţi cu renovări&stuff, deci nu aveau bani de acoperiş. Ai mei nu aveau resursele financiare necesare să izoleze de unii singuri. Am încercat io cu babacu-mi ceva cârpeli, da’ n-au ţinut.

Fost în audienţă la primar, promisiuni, după care acelaşi primar s-a făcut că plouă (la noi în casă ploua totuşi în continuare). Şi situaţia nu era singulară, cu aceleaşi probleme se confruntau şi celelalte blocuri din împrejurimi.

În vreo doi ani a reuşit să se infiltreze apa pân’ la etaju’ doi; moment în care s-au alarmat vecinii cu zugrăveli şi renovări scumpe, că deh, e important şi acoperişu’ pân’ la urmă. Drept urmare, au început să apară acoperişurile pe scări. E o imagine de vis când priveşti de pe munţii din împrejurimi cum pe acelaşi bloc, la scări diferite, sunt acoperişuri cu înălţimi, materiale şi chiar culori diferite. De prisos să mai spun că nu există două blocuri cu acoperişuri identice.

Un mare ghiveci de acoperişuri colorate diferit şi disproporţionate. Perfect, zic.

Fotbal

Minerii nu sunt genu’ de oameni care merg la teatru’. Bine, or fi şi excepţii, da’ în general ei au nevoie de activităţi în care să poată răbufni şi înjura şi să pară normali. Una dintre puţinele distracţii din oraş, pe vremea când eram mic, erau meciurile de fotbal şi rugby.

Mă lua tata de mânuţă, îmi lega un fular de gât să nu mă confunde ultraşii în caz că mă pierdeam de el şi mergeam să ne susţinem echipa locală; ţin minte un meci fenomenal din cupă, cu Steaua, la care Lăcătuş mi-a dat un breloc cu poza lui, pe care l-am păstrat cu sfinţenie ani buni. În fine, s-a dus pulii de suflet şi echipa de fotbal.

Şi aş putea continua…

…aşa multe pagini, da deja îi post kilometric şi v-am plictisit. Aşa s-au dus pe pulă Palatul Minerului, gara din Lupeni şi multe altele.

Lupeniul ar trebui să fie un oraş frumos, având în componenţă staţiunea montană Straja, care (ar putea) aduce profituri uriaşe. Ar trebui să fie curat, să aibă clădiri frumoase şi îngrijite, care să placă ochiului şi care să facă oamenii să dorească să le revadă.

Da’ pula!, a avut grijă Dom’ primar Resmeriţă Cornel de tot!

Acum, ce nu înţeleg eu: treburile astea se întâmplă de ani buni în Lupeni, dar în afara lupeneanului nu am mai observat să se lamenteze cineva. Doar acum au mai apărut ca ciupercile după ploaie vreo două bloguri care urlă din rărunchi.

Lucru care mie mi se pare puţin suspect. Adică plm, până-n campanie n-aţi observat nimic nemulţumitor?

Author: Florin RUSANU

Responsabil cu împins aeru' pe talentirosit.ro şi heităr profesionist. Genul care nu se ferește de cuvinte și te evacuează de urgență din balonu' tău de săpun.

3 thoughts on “Anarhie locală sau lucruri pe care nu le înţeleg”

  1. straja chiar e o statiune super misto, am fost anu trecut singura ei defect e ca e a draq de departe de bacau! in rest toate bune

  2. La Lupeni am avut repartitia cind am terminat. Am ales insa calea Bihorului, chiar daca motivul a fost, doar intr-o mica masura, personal. In schimb, am avut prieteni-colegi din zona aceea, Lupeni, Vulcan, Petrosani, prieteni cu care am avut momente mai mult decit faine si traznite, la timpul lor. Ai deschis sacul cu nostalgii Florine…

Scrie un comentariu: