Cronicuţe

Tânăr învăţăcel; sau despre cum am învăţat să urăsc visceral din prima zi de şcoală

Când am mers în clasa I am avut o zgripţuroaică bătrână pe post de învăţătoare. Serios, ai fi crezut că-i mumie, numa’ nu ştiam io ce-i aia mumie la vremea respectivă.

Ei, mumiei ăsteia nu-i ajungea că mă futea toată ziua la cap când aveam ore, mai venea şi în vizită la mama, la o cafea, să-i relateze despre faptele mele de vitejie din timpu’ orelor; în vremea asta io trebuia să ascund jucăriile şi să mă prefac un copil silitor, chiar să mimez că nu înţeleg chestii din Abecedar, pe care ea mi le explica, mult mai binevoitoare decât era la şcoală, pentru a-şi justifica raidurile pe la casele oamenilor (şi cafelele beute pe vremea când chiar şi nechezolu’ era un lux).

Lucruri foarte inutile de altfel, din moment ce de pe la 5 ani citeam şi scriam binişor; şi citisem Abecedaru’…tot. Într-o dupămasă ploioasă de toamnă, când mă plictiseam (că n-aveam voie să bat mingea pe maidan pe timp de ploaie; nu de alta, da’ riscam să murdăresc singura pereche de drăgăşani nerupţi ai cărui mândru deţinător mă aflam…eu, pă persoană, săru’mâna!). Şi înţelesesem tot, să mor io, că erau chestii simple, gen Ana are mere. Ce are Ana? Şi eu răspundeam ocoş: Mere, apoi în gând în pula mea de retardaţi!

Să nu mă-nţelegeţi greşit, eu eram destul de ocupat cu diferite proiecte şi teme filozofice despre care voi dezbate în viitor; numa’ timp şi chef de mama, mara, mere, pere n-aveam io când umanitatea gemea după revelaţiile mele.

Cum eu am început să trolez IRL din prima zi de şcoală n-am prea fost iubit de doamna învăţătoare, care tot încerca să mă aducă-n rând cu restul clasei pentru că-n mintea ei îngustă şi seacă, trebuia ca toţi copiii să fie identici şi să ia în serios toate bălăriile despre care bălmăjea ea la ore. ‘geaba încercam io să-i explic că n-ar avea rost să scriu de o sută de ori cifra şase, din moment ce ştiam să fac ridicări la putere, care erau mai interesante. Ea tot nu că Batman, că nu ştiu io de ce-i important să fac o mie de bastonaşe, că sunt un leneş şi de aia nu-mi fac temele.

Astfel, făceam cunoştinţă destul de des cu băţul de arătat la hartă pe plăpândele-mi pălmuţe; între noi fie vorba, nu ştiu de ce-l mai folosea…pentru că şi degetele ei de mumie se calificau cu succes la categoria lemn noduros. Şi mă trăgea de perciuni de aveam impresia că îmi ia scalpu’, futu-i naţia-n gură de baborniţă!!!

Norocul meu a fost că după clasa a doua a decis să se pensioneze (cred că şi din cauză că nu mai primeau schelete la şcoală, se ocupase deja postul liber din laboratorul de biologie). Ocazie cu care i-am ţinut un parastas…ăă…o serbare pe stil comunist cu poezii gen vă mulţumim doamna învăţătoare pentru îndrumare.

Da’ eu o uram…grav. Atât de grav că puteam s-o omor doar uitându-mă urât la ea! Şi-atunci am urât-o şi mai mult, pentru că am fost obligat să învăţ şi să recit o poezie idioată în care o lăudam…deşi eu îi purtam o ură pe care o împinsesem la rang de artă!

Author: Florin RUSANU

Responsabil cu împins aeru' pe talentirosit.ro şi heităr profesionist. Genul care nu se ferește de cuvinte și te evacuează de urgență din balonu' tău de săpun.

3 thoughts on “Cronicuţe”

  1. E culmea cum toti zic “ce frumos era in scoala!”. Generala a fost absolut oribila! Daca as avea ocazia tot nu as vrea sa mai fac odata generala. La mine cel putin se aplica metoda: “nu gandi, doar invata ce am zis eu acolo.”.

Scrie un comentariu: