Jurnal de calități ale românilor

Facem un agregator de obiceiuri și mentalități românești, care ne definesc pe noi, ca națiune.

1. Obiceiul victimizării. Sigur aveți cunoștiințe care se plâng mereu de câte ceva, dacă nu chiar de toate chestiile care înconjoară persoana lor sensibilă. Nu, nu mă refer la prietenii apropiați, cu care obișnuiești să discuți la un pahar de vorbă, ci la ăia pe care-i vezi o dată-n an și imediat după amabilitățile uzuale se apucă să-ți toarne în urechi un noian de probleme care, în mare parte, sunt ori false ori autoinduse și de care oricum ți se cam rupe. Nu-mi spuneți că nu aveți amici care se plâng că n-au bani, în timp ce își pun conținut video de pe un deșteptfone pe smart TV sau unii care se plâng că umblă prin spitale între două fumuri de țigară și o gură de șaormă.

2. Mentalitatea celui mai harnic. Cam prin toate echipele cu care am lucrat era cel puțin un harnic din ăsta. Îl știți, genu’ ăla care e futut de toți șefii, de toți colegii și întreg universu’, deși el are mereu cel mai mult de lucru și se achită întotdeauna brio de obligațiile pe care le are. În realitate, el e într-adevăr ceva mai ocupat decât ceilalți colegi, pentru că cel puțin jumate din timpul lui îl consumă bătând din pizdă lamentările mai sus amintite.

3. Obiceiul izolării angajatului competent. Într-un colectiv se află de obicei și unu’ din ăsta, care e situat la polul opus victimei de mai sus. Nu de puține ori am văzut oameni competenți pe nișa lor, harnici și îndrăgostiți de jobul lor, luați la mișto de angajații din categoria ‘timpu trece/leafa merge’. Faza mișto e că în multe situații victimele harnice de mai sus fac front comun în colectiv și câștigă noi adepți în timp ce angajatu’ care-și vede de-ale lui rămâne singur și izolat. De obicei, după o vreme, victimele mironosițe se vor mânia și se vor întreba cum de le-a ajuns șef tocmai muistu’ ăla, care nu făcea nimic când era coleg cu ei…cu excepția faptului că el își vedea de treburi, în timp ce ei erau ocupați să facă mișto de el, că adormea cu capu’ pe tastatură când avea un deadline.

4. Mentalitatea non-pay-it-forward. Dacă nu cunoașteți conceptul, vă puteți dumiri aici. Românu’ nu pay it forward niciodată și, dacă se poate, nu pay it nici after. Știu, sună ciudat romgleza asta, da’ în română nu are același sens. Cel mai bine vedem treaba asta în traficu’ mizerabil din Mioria. De fapt am ajuns să fiu foarte surprins când un coleg de trafic mă ajută și nu cred că sunt singuru’ în situația asta. Românu’ nu vrea să facă un bine și să accepte ca cineva, cândva să i-l întoarcă. Românu’ se așteaptă să i se facă bine în timp ce el își vede de egoismu’ lui.

…a mai urma…

Author: Florin RUSANU

Responsabil cu împins aeru' pe talentirosit.ro şi heităr profesionist. Genul care nu se ferește de cuvinte și te evacuează de urgență din balonu' tău de săpun.

One thought on “Jurnal de calități ale românilor”

Scrie un comentariu: